Mi-a intrat norocul pe geam. A fulguit lin si mi s-a asezat pe tastatura. Sa-l scuip si sa-l pun in san? Sa-l pun in pamant? Rasare din el un copacel?
Ceva mai devreme in timp ce mancam l-am observat pe D cum dadea din cap in ritmul unei melodii oarecare de la radio. Mi-a amintit de un fost coleg de facultate cu care am calatorit intr-un an in tabara la Herculane. Un tip salbatic si cam singur in felul lui, cu care nu m-am putut intelege absolut deloc. Un tip care - cred eu - lasa impresia ca se distreaza doar sezand si dand din cap si atat, care studia (autodidactul de el) engleza in dimineata primei noastre zile de tabara, care cumpara (in aceeasi tabara) "Capital"-ul ca sa vada realitatea ... . Aici nu-mi mai amintesc cuvantul pe care l-a folosit, dar a lasat a se intelege ca realitatea este una concreta, cu picioarele pe pamant, ceva palpabil si controlabil si nu visarea in care probabil ca m-a conceput pe mine. Acesta a fost atunci unul din nenumaratele motive cu care mi-a stricat vacanta pe care am acceptat-o de bunavoie alaturi de el. Si cum imi place sa tai filmul in momente cat mai stranii sau nepotrivite, in ziua de Craciun m-am urcat in primul tren care mi-a fost la indemana si pe-aici mi-a fost drumul pana acasa.
Acum cand imi revin din amintiri imi sare in ochi o replica pe care i-as fi pus-o mai degraba printre paginile ziarului ca un fel de parafrazare. Realitatea sta de fapt cu picioarele in apa... Nici eu nu stiu exact ce inseamna, dar in nici un caz nu gasesc ceva controlabil in sforile ei. Eu am realitatea mea, tu o ai pe-a ta, el o are pe-a lui. Si oricat de mult ai indrazni sa crezi ca cel putin ceea ce se afla in sfera ta se poate lesne ajusta dupa bunul plac, va fi mereu ceva mai presus de tine care va devia cat de putin traiectoria intentiilor tale sau va trage mai mult de sfori sau iti va pune bete in roate fara sa iti dai seama.
Si ca sa ma intorc cu picioarele... in apa, de astazi pot sa dorm linistita fiindca am mutat canapeaua in bucatarie, si am reorganizat un pic spatiul (fiindca in mai putin de doua saptamani am musafiri), iar dulapul urias ("marul discordiei" noastre) a ramas la locul lui (tare as fi vrut sa-l arunc, dar a costat foarte mult pe vremea cand a fost conceput pentru o colectie intreaga de masinute si, in plus, mai avem inca nevoie de el). As fi vrut sa-l mutam in dormitor pentru mai mult spatiu. Nici asta nu a fost posibil, fiindca e prea mare si necesita un deranj la fel de urias, asa ca l-am impins eu cu spatele vreo 40 cm si i-am "batut" pe toti). Astazi D maraia de nemultumire ca nu mai are loc. Avem pareri atat de diferite, imi trebuie multa rabdare cu el. Din pivnita am reusit sa mai aruncam cate ceva, dar este inca mult haos. Toate pe drumul cel bun, sper.
Tot ieri am inaugurat gratarul si mobilierul de gradina. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama ca sunt fiica de "maestru" gratarar, fiindca i-am luat locul baiatului la cleste si am avut grija de fripturi. Teama de caldura sau de frigere (una dintre nenumaratele lui atitudini precautive) l-a facut pe D destul de vulnerabil si nesigur... Ce ma fac eu cu baiatul asta?... :P In orice caz a fost o zi reusita, in care totul a mers snur. Si reamenajatul, si gratarul, si salatele, si desertul. Tot. Sunt multumita.
Gata cu lucrurile concrete! Unde e fulgul? A disparut fulgul...
Later edit - PS, vai ce greseala am putut sa comit!... Sper ca a trecut neobservata, oricum am rectificat. ;)
