04 septembrie 2006

Plimbarica

Pe la prânz sosi Werner. Ne pusărăm ciuboţelele, ne luarăm fâşurile, îşi pescuiră şi ei umbrelele şi duşi fusărăm. Cu un pfifăit numai bun de răsculat şi cea mai adormită celulă din trupurile noastre îşi făcu intrarea într-o fostă gară (acum reimprovizată) un Schienenbus din aerul încălzit şi sufocant al căruia coborâră mai multe zeci de plimbăreţi. Cândva prin tinereţile mele tot aşteptând un personal de Bucureşti în gara din Caracal (o las aşa, putea fi oricare altă gară) am zărit pe una dintre linii mergând încet un trenuleţ atât de scurt şi de neobişnuit care avea cel mult două vagoane. De neconceput pentru mine. Era probabil vreun frăţior mai tânar sau mai vârstnic al celui în care ne urcarăm şi noi. Avea faţă şi voce de... autobuz. Schienenbus-ul nostru se umplu de castraveţi şi o luă "la goană", prin pădure, prin oraş, pe lângă şosea, prin tunel pe o linie de mult abandonata unui trenuleţ industrial şi la fel de ţâpuritor când îşi intră în drepturi 200 de metri mai în vale de căsuţa noastră.
Noi ne luarăm locuri la geam. La întoarcere tot la geam le luarăm, ba mai mult, ne înghesuirăm chiar pe prima băncuţă din faţă (deh, ultimul vagon ajunse primul) încadrându-ne aproape cu succes în turmă, că doar o dată mai circulă câte-un tren de persoane şi pe linia asta. Dintr-o cutie ne lămuri un nene ce şi cum. În peisajul nostru presărat cu tot felul de containere şi fiare vechi (raiul ţigănimii române colectoare), case, făbricuţe, străzi şi câmpuri cu cai apărură tot felul de gogoşari cu aparate foto cărora le făcui conştiicioasă şi entuziastă cu mâna. Cine ştie pe ce meleaguri gazetăreşti îmi călătoreşte mutra zâmbitoare de la geam...
Într-un final lăsarăm locul unor alţi membri de onoare ai turmei şi coborârăm potoliţi şi împăcaţi în aerul proaspăt şi răcorit de ploaie care se dovedi a fi de fapt incredibil de împuţit la ieşirea din peşteră. Nu aveam să o ştim niciodată pe propria piele dacă nu-şi deschidea portiţa cu discount pe bază de biletele de la Schienenbus...