Apropos de...

Uite, şed pe un scaun obişnuit aici în faţa monitorului. Citesc diverse, ce mai zice unul, ce mai scrie altul. Imi sună ceva obişnuit, dar plăcut, în urechi şi mă apucă tot felul de gânduri aiurea. Tocmai am lecturat un articol care mi-a amintit de obiceiurile funebre ale românilor şi mă apucă aşa un fel de groază când mă gândesc că în loc de sufleţelul acela drag care mă îmbrăţişează incognito venind din spate şi mă iubeşte chiar dacă nu mai e să fie, este de fapt fantoma vreunui străbunic sau a vreunei vecine răposate care n-are ce face şi intră pe fereastră, scârţâie un pic uşa, trânteşte un ziar ca o pală de vânt şi mă sperie pe mine. Am destule amintiri cu înmormântări şi cu cât mai întristătoare sunt, cu atât mai rece mă lasă. Şi bineînţeles cu atât mai silă de mort îmi este. Deşi când eram de-o şchioapă nu pot spune că fugeam de aşa ceva, ba dimpotrivă. Eram pe la mamaie, undeva prin sudul Olteniei unde există şi acum o groază de obiceiuri, şi nu o dată am avut ocazia să stau la capul unui sicriu (într-unul dintre ele era chiar un prieten, un pic mai mare ca mine pe vremea aia, care murise de poliomielită) şi să-mi fac de lucru scuturând muscăreaţa deasupra feţei adormite. Şi dacă bocitoarele nu erau suficiente, aveau ei grijă să cheme şi nişte lăutari care să-ţi dea ghes la plâns cu cântecele lor rupătoare de inimi. Zău aşa. Iar eu numai de-a naibii n-aveam chef să mă vadă careva plângând. Singurul de care chiar nu mi-a părut rău când a murit a fost propriul bunic, fiindcă nu-l sufeream. Şi o dată cu el am început să detest şi înmormântările. Numai când îmi amintesc... Auzi tu, să-i ridici perna din sicriu în timpul nu ştiu cărei rugăciuni, să-i pupi mâinile, ce obicei scârbos, mai ales că ştiu că fusese găsit în mijlocul unui incendiu (slavă Domnului că nu arsese). Desigur că nici n-aveam de gând, ci doar am ridicat cruciuliţa de lemn (pe post de icoană) şi am sărutat-o pe-aia. De-atunci evit să mai frecventez înmormântări. Dar nu-i nimic, mi-au defilat ele de nenumărate ori pe străduţa din faţa blocului, ani de zile, cât am locuit acolo. Dacă ar veni vorba de decenţă în ceea ce priveşte un eveniment la români (poate şi la alţii, dar nu sunt eu la curent), apăi tocmai în acest caz despre care tot scriu de câteva rânduri bune încoace ea lipseşte cu desăvârşire.