Nu bine terminasem concediul în vara asta, că mai avusei unul. Am tras tare în iulie, iar pentru asta am primit o binemeritată vacanţă de o săptămână. Şi cum s-a nimerit că s-au anunţat şi castraveţii că vin (alde frate-meo, vreo 3 în total) bunăvoinţa şefei mele mi-a mai acordat o săptămână. Din astea două s-a hotărât ea într-un moment inspirat să-mi prescrie 6 zile de conced, că tot nu vin la muncă, dar pot câştiga neşte bănuţi huzurind. Au venit aşadar musafirii şi ne-am pus pe umblat. În prima zi i-am dus la piscina cu apă caldă. A doua zi i-am dus la labirint. Adică aici. I-am dus apoi la Maasmechelen (într-un centru de rămas cu buzunarele goale), de unde m-am ales finally şi eu cu o pereche de sandale mai sport aşa (care sper să fie la fel de comode pe cât mi le imaginam şi pe care o să le port în magazen, fiindcă de adidaşii luaţi de D la ofertă n-am avut parte; erau un pic de tot - dar suficient - prea înguşti), apoi seara la un restaurant miştocuţ dintr-un sat belgian la care mai fusesem cu un an în urmă. A treia zi am plecat la Bremen, am vizitat un muzeu care nu m-a mai fascinat ca prima oară, iar seara am mâncat clătite pe o corabie olandeza. Am înnoptat într-un fost SpaceCenter, acum hotel şi am plecat mai departe spre Cuxhaven la Marea Nordului. Am prins o după-amiază în care părea că ne pândeşte o furtună, dar nu s-a întâmplat nimic, în schimb s-au retras apele în reflux. Duminică am întânit nişte neamuri la o cafea şi seara ne-am plimbat cu Schwebebahn (care două zile mai târziu, adică ieri, a suferit un accident: un şofer aiurit de camion cu un braţ de excavator încorporat, întins şi prea înalt a zgâriat binişor fundul unui tren care trecea cu călători în el tocmai pe deasupra lui). Luni a mai fost o zi de spart bani pe-aci prin zonă, dar am huzurit şi o jumătate de zi pe-acasă. Trebuia de fapt ca ei să plece (fără mine) la Phantasialand, dar din cauza vremii ploioase au amânat-o pe ieri. Aşa că ieri am stat singură-singurică în linişte, fiindcă pe mine parcul ăsta nu mă distrează sub nicio formă. Am gătit pentru o armată de înfometaţi care au venit jumătate sătui, dar au mâncat măcar jumătate din bunătăţile pregătite. Am spălat două maşini de rufe şi am fiert un gem din 2 kg de mure+coacăze culese de mine şi de D luni seara de la vecini. Cu siguranţă s-ar fi ofilit acolo degeaba, mai ales că locul respectiv e (aproape) total abandonat, iar rugii de mure au invadat ceea ce a fost cândva o grădinioară. Astăzi castraveţii s-au tirat înapoi la ei acasă, iar la mine s-a făcut iar linişte şi spaţiu în casă.
Desigur că deşi ştia (sper) că am liber, cineva de la magazen a tot încercat să mă sune. Am deschis telefonul, am găsit apel pierdut. Contrar a ceea ce fac de obicei (adică să sun să aflu care-i faza) am închis la loc telefonul. Am repetat operaţiunea de câteva ori astăzi, de fiecare dată am găsit apel pierdut (posibil mai multe, dar telefonul nu arată). Bine că nu le-am dat numărul de mobil. Numai că acum stau şi mă întreb ce voiau de la mine. Până mâine nu dorm de grijă. Cel mai naşpa e că nu am nici un chef să mă duc (parcă după concediul trecut n-a fost lipsa de chef aşa de mare). Şi acum că tot ajunsei până aici...
O tânără de la noi din familie (prin alianţă de fapt) a bobinat al doilea plod. Îşi întemeiază tipa zdravăn familia (adică face doi plozi cum şi-a propus) şi dup-aia îşi va vedea probabil de carieră. E ceva mai tanără decât moa, deci mai are timp. Eu am vaga senzaţie că-s la capătul vieţii. Şi nu-s nici pe luntre, nici pe punte. Maică-mea mă stresa mai acu vreo săptămână că de ce nu fac nimic, de ce nu caut să stresez pe cineva cu diploma mea (cea veche deja de 6 ani şi nerecunoscută practic de nimeni), de ce nu mă reapuc de şcoli. De ce nu mă împuşc, mai bine?
Mă gândeam azi mai profund aşa la amărâţii ăia de la ţară care dorm pe o canapea veche de când mă ştiu eu, mâncată de cari şi plină de praf şi căzută şi şubredă, dar căpătată de pomană, tot e bună de ceva, care dorm, zic, câte 5-6 într-o încăpere şi îşi suportă unii altora gazele intestinale şi mirosurile de sudoare adunată pe nu ştiu ce colină la cules de prune sau la prăşit, iar eu îmi mai doresc o cameră ca să-i ofer plodului (care nu există încă) un viitor.
Mă întrebam dacă se mai vând în bâlciul de Obrejenie (6 august, Schimbarea la faţă) gogoşi, limonadă, îngheţată de-aia roz bonbon la cornet pusă cu lingura, dar mai ales alviţă şi cocoşei de zahăr ars, dacă se mai vând inele de tinichea, ceasuri de plastic cu cadran de hârtie, gheme cu elastic şi fluierace, dacă mai există caruselele cu lanţuri şi cele cu umbreluţe în care îndrăzneau şi babele să urce, dacă mai există ţiganii cu rufărie de vânzare întinsă direct pe jos în acelaşi zăvoi îmbâcsit de praf, de balegi, de gunoi, în care petrecăreţii consumă mici, pepeni şi vată de zahăr, dacă mai sunt vânzătorii de oale de pământ şi de linguri de lemn... Un lucru e sigur: dulapul (sau în altă parte numitul scrânciob) a dispărut deja de mult. Bâlciul s-a banalizat de la un an la altul. Ce-a mai rămas? Probabil aceiaşi oameni la fel de plini de invidii şi ranchiună când se văd unii cu alţii şi se salută sau se evită. Aceleaşi pălării de paie pe capetele lor seci de oameni simpli.
Uite de unde am pornit şi unde am ajuns.
S-a făcut târziu, să-mi bag picioarele.
* titlu total incoerent (sau poate nu)
