15 mai 2009

The way I look tonight

Nu-mi vine să cred cât de bine lucrează autosugestia. Chiar şi ca exerciţiu inconştient. Una dintre jumătăţile mele, cea care desface firul în patru sau studiază proprietăţile chibritului (de Brăila, cum am citit deunăzi la Vidal :D), tinde, evident, să judece. Să caute răspunsuri. Pentru ce, s-ar întreba cealaltă jumătate? Păi concluziile scoase la rece (în ciuda faptului că pot furniza uneori, pe de altă parte, minciuni uriaşe) sunt clare şi suficiente. Mă ajută extrem de mult să fac paşii următori. Nu mă ştiu extrem de ambiţioasă. Nu îmi pun în cap nimic serios, concret, ci îmi este suficientă ideea cu care marşez. De aceea, nu îmi pare rău dacă mă abat şi mai încerc o dată marea cu degetul.
Intuiţia i-a strigat în permanenţă jumătăţii mele celei conştiente. Care a nu a făcut decât să închidă ochii şi s-a culcat pe urechea celei visătoare şi naive. Am avut semne clare de la bun început. Cu timpul am mai realizat şi altele.
Întorcându-mă la autosugestie. Ea lucrează peste noapte. Mi-au trebuit doar două zile ca să trimit angoasa şi părerile de rău la plimbare. Sunt atâtea mărunţişuri care-mi amintesc de el. Şi acum eu ce fac cu asta, ce fac cu cealaltă? Sunt toate o parte din el... Ele vor rămâne. Sunt amintirile mele cele mai dragi, fiindcă aşa decide jumătatea cea naivă, după ce s-a liniştit cealaltă, chiar dacă cel mai probabil nu va mai fi nimic. Dacă aş povesti acum tot ce îmi trece prin cap, nu cred că m-aş înţelege nici măcar eu însămi. Ar părea că aberez. Nu are cum să existe ceva care să mai fie după. Nu în sensul pe care l-ar înţelege el.
Afecţiunea unui prieten (aşa cum îl concep eu) depăşeşte (îşi dă silinţa) totuşi graniţele virtualului. Virtualul e plin de lacune de comunicare. Prietenul iubeşte, prietenul se scuză când nu e disponibil (când nu are chef sau nu poate vorbi), el îşi păstrează interesul şi căldura de dinainte. Afecţiunea se transformă. Apropie. Prietenul e şi rămâne dulce şi ţi-e drag şi ţi se face dor de el.
La prima vedere pare că judec. Aşa am judecat de fiecare dată. Caut să-mi justific mie însămi nişte atitudini, chiar dacă ele sunt deformate, diluate şi maiştiueucum de distanţă, de timp şi de altele. Par nişte pretenţii exagerate, poate chiar absurde. Dar ele sunt realitatea mea, cea în care mă învârt şi care nu va coincide cu a nimănui altcuiva niciodată. Prin prisma lor par neînţelegătoare, intolerantă, exagerată, absurdă. Nu am nevoie de telefon atâta timp cât ştiu că doar eu vreau să-l folosesc.
Dar abandonez, deci, teoria chibritului şi las loc amintirii dulci şi calde ca să mă încălzească.
În(cepând cu) seara asta vreau să mă simt aşa.



Tony Bennet - The Way You Look Tonight