06 septembrie 2009

Despre doruri

Nu ştiu dacă e vreo abilitate de-a mea sau dacă sunt eu cam rece, însă ori de câte ori s-a pus problema dorului de-acasă, nu mi-a fost jenă să spun că "nu prea". Că nu-mi lipsesc decât anumite locuri, câteva persoane şi câteva obiceiuri legate de acestea. Că din fericire există internet şi telefon, ceea ce face distanţa dintre noi ceva mai scurtă, că am învăţat (şi nu ştiu să zic cum) să rezist şi să-mi văd de ale mele fără probleme. De fapt singura soluţie a fost să iau totul ca atare şi să trăiesc cu ea, pur şi simplu. Am acum propria gospodărie, propriile tabieturi, propriile activităţi fără de care nu pot.
Nu mică mi-a fost mirarea astăzi când, aşezându-mă (pe rând) lângă câţiva oameni dragi, am simţit nevoia de atingere, de luat pe cineva de mână. O mângâiere pe umeri, un pic de masaj sau o semiîmbrăţişare. Şi mă gândeam că momentan sigura persoană care se bucură de toate acestea e D. El îmi este cel mai apropiat. În afară de el nu (prea) mai am pe nimeni. Mă simt uneori extrem de singură chiar şi lângă el, chiar dacă nu el e neapărat cauza. Eu sunt aia. Îmi fac cu greu prieteni. M-am obişnuit singuratică. Cărţile, muzica, lumea mea de pe internet îmi sunt suficiente ca să-mi treacă timpul.
Şi voiam să zic: azi e una dintre zilele alea în care parcă mă trezesc dintr-un somn îndelungat ca şi cum aş coborî pe pământ după o interminabilă croazieră pe ocean. Mi se părea că ceva îmi lipseşte. Îmi amintesc că a trecut deja din nou o jumătate de an de când n-am mai fost pe-acasă, de când nu m-am mai întins în pat lângă maică-mea la "drăgălit" ca un copchil, că n-am mai îmbrăţişat-o de mult, că i-am lăsat pe toţi ceilalţi acolo departe cu grijile şi problemele lor, că prieteniile mele de-acolo s-au dus cam toate pe apa sâmbetei, chiar dacă fantomele lor încă îmi mai fac cu ochiul din friends list sub forma unor feţişoare galbene. Am deschis ochii din nou şi m-am mirat cât de mult pot rezista aşa, când eu de fapt mă gândesc foarte rar exclusiv la acest aspect şi mai ales nici nu fac caz, nu disper.
Le luam pe M sau pe R pe după umăr şi le mângâiam uşor cu podul palmei pe omoplaţi şi imi imaginam că ele sunt un fel de mama pentru mine, mai ales că ea mă ruga deseori să o masez pe spatele ei obosit. Ce păcat că ambientul nepotrivit (o vizită în comun la rude) şi doza de răceală din mine m-au determinat să nu exagerez cu gesturile acestea de afecţiune. M-ar fi apucat probabil plânsul, ceea ce nu las niciodată să se întâmple, nici măcar de una singură. Nu-mi place să mă văd astfel. Mă jenez de mine însămi.
Zilele astea m-a apucat aşa un dor de necuprins, indescriptibil, retrăiesc orice moment ca şi cum atunci ar fi (din nou) acum, salteaua din fostul birou al lui frate-miu, cele două ore rămase în care n-am mai putut să pun geană pe geană, în care am tremurat vizibil de emoţie aşteptând să plec, liniştea din trenul cu canapele verzi şi câmpurile pustii cu stâlpi extrem de mici şi subţiri deplasându-se o dată cu noi acolo în orizont, cei doi-trei paporniţaşi cu căciuli de miel depăşiţi de tehnologie, gara aceea mică, cursul lin al apei, vântul tăios, saramura caldă, taxiul cu muzici şi câte şi mai câte.
Oamenii pe-aici nu prea au cultul morţilor lor. A îngriji un mormânt nu are în genere decât raţiuni pur estetice. Pentru asta s-au înfiinţat chiar posturi de grădinari de cimitir. Munca lor e artă. I şi H, bunicii lui D, se bucură din când în când de-o cană cu apă în timp de uscăciune. Nu prea-i mai vizitează nimeni. Nu ştiu dacă e aiurea. Ai murit, trupul tău e cenuşă, e una cu pământul, ce sens mai are existenţa unui mormânt atâta timp cât rămâi amintire? Fiindcă de fapt doar ea te mai poate însoţi.