18 iunie 2010

Următoarele zile cu Goguţă

Leander Sebastian


Ne obişnuim încet, încet unii cu alţii, i-am facut deja prima băiţă (cu moaşa de faţă), apoi şi pe-a doua, nu prea i-a placut, fiindc-a fost înfometat. Nu suntem siguri că are colici. Mănâncă mult, cu disperare, apoi regurgitează surplusul. Are ceva strângeri prin burtă, se agită, se frichineşte, dar nu ţipă, după caca se linişteşte. Şi se îngraşă zilnic ca un purcel. Ceea ce înseamnă că lactobarul are destul. Şi deschide la orice oră. Am lăsat educaţia de-o parte. Într-adevăr, dacă are nevoie de afecţiune şi de senzaţie de ocrotire, acestea nu le poate primi decât prin apropiere, prin contact trup lângă trup. Mai ales acum la început. Aşa că D şi-a mutat cartierul de dormit în bucătărie, iar Sebi i-a luat locul în pat lângă mine. Aşa putem dormi împreună ceva mai mult decât separat şi cu mai puţine concerte nocturne.

PS - Din campionat nu mi-au rămas până acum decât vuvuzelele. Extrem de stresante.

Am mai găsit un cântecel drăguţ.


15 iunie 2010

Primele zile cu Junior

Ar trebui de fapt să închid naibii această pagină şi să consolez plângăciosul din coşuleţ. Locul acela îi este total neobişnuit. Nu-l suportă. Nu-l putem păcăli decât când doarme deja. E în stare să urle ore întregi până oboseşte. Ni se rup inimile pentru el, se schimonoseşte ca o ridiche. Nu înseamnă lipsă de atenţie în ceea ce-l priveşte. Ori este superobosit de impresiile adunate de peste zi, ori nu ştiu. Că, lăsat singur, de altfel curat, sătul şi odihnit nu tace decât dacă-l iei la loc în braţe. Sau după vreo oră două de orăcăit. Suntem rupţi de obosiţi, cel mai activ e noaptea. Răsună în toată casa. Încercăm să-i creem un ritual de culcare. Deocamdată e prematur să spun dacă dă rezultate. Azi-dimineaţă mi-a adormit la piept şi nu l-am mai deranjat de lângă mine. Aşa am putut să mă (mai) odihnesc două ore. Uneori (deja) simt că mă apucă disperarea. Faza de baby blues încă n-am depăşit-o complet şi mă sperie un pic viitorul. De mâine D se reîntoarce pe plantaţie. Rămân singură cu el. Singura care ne mai consolează cât de cât e moaşa care (cum e stabilit) ne vizitează zilnic şi ne tot dă diverse sfaturi şi ne creează speranţe noi. Dar şi vizitele ei vor lua cândva sfârşit. Rămâne s-o stresez la telefon. Până acum n-a fost cazul. În fine...

Cântecul ăsta e pentru noi, ăştia cu nervii puşi la încercare ;)

12 iunie 2010

Cezariana este totuşi sfântă

Pfai, venirăm şi noi în sfârşit acasă. Servirăm prima noapte (parţial) nedormită şi (evident că) o s-o mai ţinem o vreme tot aşa. Iar îmi vine greu să povestesc, îmi voi aminti cu siguranţă multe pe parcurs. M-am dus vinerea trecută (acum o săptămână) la spital ca să provoc naşterea, fiindcă depăşisem termenul. Am primit o pastiluţă care provoacă şi înteţeşte contracţii. Câteva mai erau ele pe-acolo, aşa că s-au bazat pe ideea că e suficientă doza primită. Teoretic se repetă sau se dublează doza după 4 ore. Până seara s-a făcut linişte completă în burta mea. A doua zi am reluat procedura şi am continuat până au apărut durerile. Dup-amiaza mă luptam deja cu ele tot mişcându-mă încoace şi încolo. Ca să mă dilat. Având în vedere că travaliul se consideră începând cu o dilataţie de 3cm, anestezie peridurală (PDA) nu primesc înainte de. În vreo două ore de lălăit am ajuns la 4cm şi am hotărât instant pentru PDA, fiindcă durerile deveniseră insuportabile. Stăteam deja pe pat cu electrozii CTG-ului pe burtă şi respiram adânc şi calm ca să oxigenez pruncul. Până a venit anestezistul a mai trecut vreo oră şi ceva timp în care am ajuns la 9cm. Şi vine omul şi zice păi e cam târziu, că e posibil să naşti înainte să-şi facă efectul. Stăteau acolo lângă mine mai mulţi înşi care nu ştiau ce să facă. Mi-am asumat într-un final riscul şi am făcut totuşi anestezia. Totul a redevenit frumos, numai că maimuţelul nu mai părea în ordine. Era în pericol de suferinţă fetală prin hipoxie (lipsă de O2). Aşa că s-au hotărât să-i ia sânge de la cap ca să vadă starea oxigenului. De 2 ori nu le-a mers aparatul de testat. La a 3-a oară au adus un medic superior şi un alt aparat. Toată această tevatură a mai durat vreo două ore, timp în care efectul PDA s-a epuizat. Am revenit la dureri şi mai puternice şi la nevoia de a împinge. O porţiune amărâtă de col uterin stătea în drumul maimuţelului care nu coborâse niciun pic. Membranele au fost prea tari, aşa că au fost rupte artificial. Deja mă chinuiam prea tare. Respiraţiile mele o luaseră pe apa sâmbetei. La un moment dat m-am panicat şi mai tare (ai mei făceau deja palpitaţii pe holuri) când mi-a ajuns pe la ureche cuvântul Saugglocke (un fel de pompă cu vacuum utilizată în loc de forceps) exact ultimul lucru la care mă gândeam. N-au apelat la Saugglocke. Se urcaseră în schimb pe burta mea. Într-un final cuvântul salvator, ideea în care crezusem de la bun început, îşi făcea loc ca măsură de urgenţă cu care încă nu se grăbeau. Imediat m-am uşurat mai apoi, deşi durerile erau deja permanente. Ca s-o scurtez, sunt acum binemersi pe picioare. Mobilizarea a început tot în prima zi. Îmi resimt operaţia, dar nu mă ţin de pereţi. Îmi ridic şi car copilul în braţe. Ba chiar îl alăptez din prima zi. Merge cam greu, fiindcă dumnealui e leneş, trebuie educat să mănânce şi nu să adoarmă la sân, mi-a făcut deja sfârcurile praştie, nu (neapărat) fiindcă nu-l alăptez corect, ci (posibil) fiindcă am sfârcurile prea mici. Dar există soluţii. Vine de astăzi o moaşă la noi în vizită. Am deja o listuţă de întrebări. Cam atât. Mă duc să mai dorm un pic. Dacă mai apuc. 

Hello world!









Mă numesc Leander Sebastian, am (avut) 52cm şi 3650g şi nu prea am avut chef să ies. Dar tot m-au scos. M-am învăţat deja cam prost în braţele alor mei, sunt leneş la supt, adorm repede la sân şi apoi nu mă mai satur. Însă cresc în fiecare zi. Am acum aproape o săptămână.