Ar trebui de fapt să închid naibii această pagină şi să consolez plângăciosul din coşuleţ. Locul acela îi este total neobişnuit. Nu-l suportă. Nu-l putem păcăli decât când doarme deja. E în stare să urle ore întregi până oboseşte. Ni se rup inimile pentru el, se schimonoseşte ca o ridiche. Nu înseamnă lipsă de atenţie în ceea ce-l priveşte. Ori este superobosit de impresiile adunate de peste zi, ori nu ştiu. Că, lăsat singur, de altfel curat, sătul şi odihnit nu tace decât dacă-l iei la loc în braţe. Sau după vreo oră două de orăcăit. Suntem rupţi de obosiţi, cel mai activ e noaptea. Răsună în toată casa. Încercăm să-i creem un ritual de culcare. Deocamdată e prematur să spun dacă dă rezultate. Azi-dimineaţă mi-a adormit la piept şi nu l-am mai deranjat de lângă mine. Aşa am putut să mă (mai) odihnesc două ore. Uneori (deja) simt că mă apucă disperarea. Faza de baby blues încă n-am depăşit-o complet şi mă sperie un pic viitorul. De mâine D se reîntoarce pe plantaţie. Rămân singură cu el. Singura care ne mai consolează cât de cât e moaşa care (cum e stabilit) ne vizitează zilnic şi ne tot dă diverse sfaturi şi ne creează speranţe noi. Dar şi vizitele ei vor lua cândva sfârşit. Rămâne s-o stresez la telefon. Până acum n-a fost cazul. În fine...
Cântecul ăsta e pentru noi, ăştia cu nervii puşi la încercare ;)
