30 mai 2007

M-am sclerozat

Cred că are cumva dreptate Alina când spune că românii care pleacă peste hotare încep s-o ia razna. Inclusiv ăia care se şi întorc acasă din excursii. Pe-ăia cred că îi scaldă cineva într-o căldare cu sobisme, că uite-aşa nişte fiţe şi fumuri pe capul lor, de parcă cine ştie unde ar fi fost. Apropos de asta îmi amintesc de o şatră de puşti şi puştoaice care se întorceau acasă cu avionul de la nu ştiu ce bursă în Germania (bănuiesc eu) şi care se cunoştea de la o poştă că sunt români, judecând numai după atitudinile lor de miştocari înţepaţi şi gălăgioşi şi luând în considerare (prin absurd) că anumite tare de comportament sunt specifice unei naţiuni. Referitor la cei rămaşi unde-au plecat, păi Departea mai povestea şi ea de o româncă pe din-afară de insociabilă cu compatrioţii şi nu cred că e singura.
Este clar că depărtarea şi multe alte motive ce ţin strict de mediul în care am "aterizat" (învăţarea limbii, dacă e cazul, căutarea unui job, confruntarea cu legile scrise şi nescrise şi cu concepţiile societăţii ce mă adoptă) ajung să mă reconstruiască inconştient oarecum după modelul ce mi se impune sau, dimpotrivă, să mă facă un răzvrătit ce nu se poate supune nici-unui canon.
Ajungând la mine personal declar că:
1. m-am îndepărtat de religia ortodoxă aşa cum este practicată ea în Ro, ceea ce nu neagă existenţa lui Dumnezeu. Pur şi simplu m-am dezbrăcat de ritualurile pretinse de BOR, ceea ce nu înseamnă că, de exemplu, muzica bizantină nu-mi mai face pielea de găină ori de câte ori am ocazia s-o ascult.
2. mi-am restrans numărul de prieteni. De altfel cei pe care i-am avut au rămas în ţară la stadiul de cunoştinţe. Şi aşa au rămas şi în lista de messenger. Cu alte cuvinte nu mai am nici-un prieten. Nici aici unde sunt nu mă pot lăuda cu cine ştie ce. Italienii au plecat, m-am îndepărtat şi de ei, deşi mă tot bat singură la cap să le dau un telefon, că doar aşa mi-am propus, să nu renunţ.
3. deşi sunt departe, am devenit incredibil de insensibilă la mesajele de dor ale părinţilor mei. Nu mai spun cât de sălbatică sunt când ajung acasă. Două trei zile nu am chef să mă văd cu nimeni, tata insistă să mă dea la telefon, iar eu fug, mai există cel puţin o persoană care sună de fiecare dată în ziua când ajungem să ne ureze bine am venit, ceea ce mă scoate efectiv (alessandraefectivstoicescu) din sărite.
4. există încă persoane pe care nu le suport şi faţă de care, deşi nu le dau instantaneu cu flit, mă port extrem de rece, eventual caustic. Sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu suport stafiile.
Să dau exemplu de o stafie, o tipă pe care am întâlnit-o cu o anumită ocazie şi cu care m-am văzut doar de două ori în viaţa mea, suficient cât să-mi transforme tărtăcuţa în aparat din-ăla de jocuri mecanice cu permanentele ei indecizii.
Ei bine, stafia, care îl cunoaşte şi pe D, are nesimţirea să-i trimită urări de Paşti şi de Crăciun NUMAI LUI, de parcă numai adresa lui ar avea-o în friends list, iar eu nu exist. Iar pe de altă parte să-şi exprime dorinţa să vin şi eu la întâlnire când o fi. Şi mă trezesc ieri cu ea, după vreo 3-4 ani de când n-am mai vorbit că mă întreabă ce mai fac, cum e aici (întrebare stereotip), cum sunt oamenii de-aici (de parcă ar fi cimpanzei sau, cum zice D :))), de parcă ar lăsa (în comparaţie cu românii) după utilizare toaleta mirosind a flori exotice şi nu a gaze digestive, ce poză mişto am la avatar, că-i vine să-mi zică "somn uşor" conform conţinutului ei, bla, bla, bla. Aiureli. Ah, ce i-aş mai fi reproşat vreo două, dar m-am abţinut, că e cu duhul săracă şi poate chiar nu-şi dă seama şi aş fi prea rea. Dar uite că mi se căşună şi mie pe câte cineva. Dacă D are chef să o întâlnească, n-are decât. Stafiile mă plictisesc şi îmi provoacă greaţă. Singura soluţie de a nu păcătui intrând în conflict cu cineva care te enervează este fără doar şi poate evitarea.
5. fac confuzii de sentimente şi exagerez. Apoi tot eu îmi dau cu pumnii în cap că am amăgit pe nu ştiu cine.
6. am devenit pretenţioasă la mâncare.
7. vreau să-mi desfiinţez ziua de naştere.
8. stau la fel de prost cu încrederea în sine şi cu curajul, ba chiar mai prost.
9. nu mi-am căutat activ nici-un job (încă mai depind de nişte chestii).
10. nu suport oamenii şi mi-e (cam) frică de ei.
11. am devenit mai egoistă şi mai comodă decât eram.
12. nu-mi mai plac surprizele.
13. nu mă mai dă nimic pe spate.

Exemple or mai fi. Dar astea sunt suficiente ca să spun că nu mai am mult şi trec pe tratament.
Să stai departe de mine, da? ;)


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

26 mai 2007

Ce mi-a făcut baiatul ieri

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Am uitat să spun ce. Voiam şi eu, ca tot omul care se respectă, o tură până la Dortmund, de clătit ochii prin magazine şi de cumpărat (în limitele impuse de buzunar, desigur). Ieri vine în sfârşit şi ziua mult aşteptată. Pe la vreo şapte şi-un pic se-apucă D să cutremure patul ca să mă trezesc îngânând obsesiv numele oraşului la ureche. Mâncăm ceva, ne luăm sarsanalele şi plecăm. În drumul spre, la o intersecţie importantă (tocmai ce se-anunţa la radio starea traficului pe autostrazi) D spune că n-a auzit câţi km Stau sunt în drum spre Dortmund, că tocmai se concentra la doi bătrâni care se certau nu ştiu unde. Şi unde nu văd că se îndreaptă spre Köln. Apropos de trafic, luni e liber de Rusalii, ceea ce înseamnă că e minivacanţă şi pleacă o sumă de castraveţi în crailâc, deci se-aşteaptă buşoane. Şi zic dar Dortmund nu e în drum spre Köln. Şi mă desumflu. Unde mergeeem? Eee, supriză de ziua ta. Băi de dă-l. Eu vreau la Yves Rocher (YR), că am două cupoane pe care vreau să le folosesc până nu-i prea târziu. Lasă că om găsi noi YR şi în altă parte. Şi îl iau la descusut. Mergem la Düsseldorf? Nu. La Köln? Nu. Dar unde? Stau eu şi mă gândesc. O ia spre vest. Ce oraş a vrut el să-mi mai arate şi i-a scăpat? Răspunsul vine repede: Aachen. Dar nu mi-l confirmă. Zic eu atunci: trecem şi pe la IKEA? Şi bag un rânjet. Nu stăm mult, vreau să-mi iau Daim (sunt nişte bomboane caramel învelite în ciocolată). La IKEA ajungem prea devreme pentru program. Plecăm mai departe. Ajungem în Aachen. Nu parcăm? Stai, ai răbdare. Trecem de centru şi ajungem, opaa, în jumătatea olandeză a oraşului. Sincer, complet diferită. Altă arhitectură, alţi pomi pe stradă (întâmplător nişte platani tinerei, dar tunşi bine de ramuri, de ziceai că eşti într-o zonă exotică), alte indicatoare. Acum , gata, mi-arătaşi (zice ignoranta din mine care nu ştie geografie), nu ne întoarcem? Hai că vreau să am timp de cumpărături. Băiatul meu conduce mai departe. Şi ajungem în Plombières. Ha, am intrat în Belgia. Şi acolo complet altă arhitectură. Mai tipicari ca nemţii. În mare parte - case relativ mici de cărămidă, cu ferestre mititele, cu gazonul tuns în faţă, cu grădini studiate. Tot nu ştiu unde mergem. Şi ajungem într-un parc. Mă bosumflu de tot. Păi eu voiam la cumpărături, că am lucruri importante de căutat şi tu te ţii de glume proaste şi mă duci în parc.

În parc era un labirint. Din-ăla cu gard viu, cu porţi de arteziene prin care poţi să treci când se opresc, dar şi când n-ai răbdare şi musai te uzi. Ezit ce ezit şi până la urmă intru, că doar eram acolo. Şi după ce ne învârtim noi o bucată de vreme pe culoare (stăm pe-o punte şi studiem drumul), după ce ne udăm trecând printr-o poartă din-aia de apă, găsim drumul şi nimerim foişorul din centru. Ne întoarcem în oraş. Ne uităm prin magazine. Vreau s-ajungem şi la dom. Alfel nu mă mai interesează nici-o mânăstire din Ro. Mă "ameninţase" deja cu replica asta. O luăm spre dom. E în drum. De la dom hai şi la Rathaus (clădirea primăriei). Ne mai rămân vreo două ore de umblat prin magazine şi nu mi-am cumpărat nimic, decât de la YR (norocul meu, există unul şi acolo). La coadă la H&M (unde mi s-a pus pata pe-o pereche ieftină de papuci "degete tanga") îl aud iar pe D spunând că trebuie să ne cam grăbim, c-a rezervat o masă la un restaurant în Belgia şi că trebuie să ne întoarcem la Plombières. Încă nu cumpărasem nimic. Noroc că ochisem ceva. Vreau şi o rochie de ocazie, dar nu mi se potriveşte nici-una. Mai probez vreo două. Nu merg nici alea. Renunţ. Ajungem înapoi în satul ăla belgian "uitat de lume" şi aşteptăm o oră până sosesc preparatele. Pe la 11 noaptea, după mai bine de 12 ore de când am plecat, ajungem şi noi în sfârşit acasă.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

24 mai 2007

Ultima



Aşa am vrut să-i fie titlul. E caldă ca pâinea abia scoasă din cuptor. Mă rog, călâie. Din păcate asta nu e forma definitivă. Între timp am răsturnat placa de două ori de pe ministativul pe care stă şi am lăsat nişte amprente pe care a trebuit să le repar. Mai ales că e pictată şi cu ulei. :> What nice! În plus, un zuz mi-a sugerat să mai modific ceva pe la frunză, că pare prea decupată.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

23 mai 2007

Că e la modă

Gugăluieşti "numeletău likes to" şi prezinţi dedesubt rezultatele.
La mine a ieşit aşa:

Cristina likes to dance, play basketball, listen to hip-hop music and swim.

Cristina likes to have a good time while Maria likes only cleaning.

Cristina likes to use this expression: ‘What is in the jar gives you better skin. What is on the jar can help give you better days.’

Cristina likes to read and buy books: she’s a fan of García Márquez.

Cristina likes to poke into everything at least once.

Cam atât.

Singura care s-ar potrivi cel mai bine ar fi aia cu cărţile.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Cred...

... că mă paşte romantismul. Am cel puţin o articulaţie interfalangiană la o mână, care a început să mă doară. Cum să evolueze? Mă duc naibii... ;)) O s-ajung la gimnastică de mobilizare cu bureţi, mingiuci şi elastice.

Mai bine îmi văd de ale mele până atunci. Şi de noul număr din "Kochen und genießen" care îmi lasă gura apă de câte ori îl primesc.
Doamne, aşa un talent au oamenii ăştia să-şi înfrumuseţeze viaţa cu tot felul de fleacuri decorative de genul: buburuze de lemn lipite pe cărţi de vizită, flori de lavandă ataşate la bentiţa care ţine şerveţelele fantezist împachetate sau umbreluţe pe îngheţată, confetti împrăştiate pe masă, petice vesele de acoperit capacele borcanelor cu gem şi multe altele (că nu-mi vin mie în cap acum), încât nici nu ştii ce să-ţi alegi mai întâi să faci şi tu cum vezi la alţii sau prin reviste.
Câte reţete apetisante n-am găsit (mai ales că au şi poze care te îmbie) şi la care am zis "pe-asta trebuie s-o probez" şi nu le-am probat. Nu neapărat din lipsă de timp. Dar cât să mănânci? Nu ai mereu toate ingredientele la dispoziţie. Nu ai mereu chef de bucătareli complicate. Dar ţi-e drag de ele. Zici "lasă, le vine şi lor rândul", pui revista în raftul cu reţete (că doar eşti colecţionar) şi uiţi de ele până la o dată ulterioară când ţi-anunţi musafiri şi intri în criză şi nu mai ştii ce s-alegi, ce se potriveşte, ce este mai puţin costisitor, bla bla. Apropos de decoraţiuni. Ele lasă o impresie tare plăcută. Le pui pe masă, iar la sfârşit le-arunci. Gata, distracţia s-a terminat. Data viitoare altele. Mă gândesc la ăia mai pragmatici care fie le păstrează, fie nici nu se mai complică, şi-aşa sunt bani aruncaţi pe fereastră.

În rest îmi fac o căruţă de nervi cu alte mărunţişuri. Nu-i nimic, n-am timp să mă plictisesc. Am ascultat Zbigniew Preisner şi mi se părea că mai am puţin şi m-arunc de la etajul trei. Mişto, n-am ce zice, dar e depresiv subliminal. Probabil a compus pentru drame.
Sunt în dilemă dacă să mai continuu cu şapte mii de şcoli sau îmi caut naiba un job oarecare şi intru în sfârşit în câmpul muncii, că şi-aşa am nevoie de bani. Cine n-are? Sau m-apuc de făcut copii, că şi-aşa-mi trece timpul şi n-am chef să procreez Downişori pe la vreo patruj' de ani. Sau să m-apuc să produc ceva. Dar ce? Idei există, dar nu fără sacrificii şi, evident, şcoli. Tot la ele ajung...


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

22 mai 2007

Destinul implacabil al unei surse de apă de băut...

...care ajunge fântână.

Apa din fântână e bună de băut până în momentul în care dintr-un accident sau din reavoinţă un corp străin ajunge în ea sau îi dispare (asta poate fi şi o consecinţă a celor de mai sus) o componentă, care de cele mai multe ori este găleata sau cana.

În drumurile pe care le străbat apar pe la răscruci diverse fântâni. Pentru drumeţii însetaţi şi pentru pomenirea celor în numele cărora s-au ridicat.
E suficient să arunci un obiect murdar în ea sau doar să zici aici s-a înecat un animal/om, iar fântâna s-ajungă într-o paragină greu de descris, deşi nu se vede mare lucru. E suficient să opreşti accesul la o fântână publică dintr-o iniţiativă de dement (cum există şi pe la mine printre neamuri) punând un gard în jurul pământului pe care se află, fiindcă e al tău. Ciutura noastră nu mai e a noastră. Acolo ne jucam când eram de-o şchioapă şi adăpam vitele. Acum apa bălteşte în ea până aproape sus de tot. De pe fundul ei s-au ridicat ierburile. Cine mai bea din ea?
O fântână părăsită într-un loc pustiu, tace, dar de fapt spune multe. Ceva s-a întâmplat cu ea. E o speranţă (aceea a însetatului) năruită.
Pe ici pe colo pe dealuri întâlneşti în câte-o poiană pitită undeva la umbră câte o căsuţă. Ai putea să-ţi imaginezi că în ea locuieşte un pitic. Căsuţele sunt din lemn sau sunt zidite. Frumos pictate sau cioplite. Unele au şi căluţi. Uşiţa lipseşte uneori. Dar poţi intra cu curaj. Cu o cană. Înăuntru te aşteaptă o groapă cu apă. Şi eventual nişte broscuţe. De ce ţi-ar fi silă de ele? Trăiesc acolo de când se ştiu. Sunt broscuţe de apă potabilă. Apa e bună de băut, deci.
Iar lângă fântâni (unele), câte-o armată de cruci. Întru pomenirea... după cum spuneam...

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Lentoare

Lucrurile se mişcă incredibil de încet. Chiar şi melcul (sau ţestoasa) face salturi uluitoare. Iar timpul, pardoxal, se scurge nevăzut şi mă trezesc după un veac că nu s-a întâmplat nimic şi e şi prea târziu. Din păcate n-am fost înzestrată cu puteri paranormale ca să-mi folosesc forţa gândului (de exemplu) şi să dau un şut împotmolirii. Aşa că aştept şi plămădesc, eventual, răbdare.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Adoptă un ONG

Via Gramos am ajuns la pagina proiectului "adoptă un ONG". Mă gândesc să iau şi eu sub aripioara mea virtuală "Liga pentru apărarea drepturilor persoanelor cu handicap din România".
Pentru că ştiu (nu din proprie experienţă, ci din contactul cu aceşti oameni) ce înseamnă să ai anumite dizabilităţi, iar condiţiile actuale din Ro să ţi le transforme într-un handicap şi mai mare decât sunt.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

20 mai 2007

Luna de la tine

luna de la tine e tare gustoasă

dacă muşti din ea mâine nu o să mai am de unde să îţi dau

mâine o să-mi dai alta

şi dacă nu o să mai am?

ba mai ai

ba nu mai am

ba da

pictezi una

nu am culori

îţi aduc eu

da nu ai culori care îmi trebuie mie

şi ce fel de culori iţi trebuie ţie?

culori speciale

cum arată culorile speciale?

ce au ele special?

sunt vii

de ce trebuie să fie speciale

cum sunt culorile vii?

culorile vii se pictează singure

e de ajuns să te gândeşti la ele

şi ele se întind pe pânză

ce frumos

ştiu culorile astea să picteze un sărut?

culorile mele n-au reuşit

ştiu, dar tre să îţi moi buzele în ele

apoi te gândeşti pe cine ai vrea să săruţi

mmm

ce gust au culorile?

de piersică

de sărut?

au gust de sărut de piersică

au gust de sărut şi parfum de piersică

mmm

coaptă, coaptă, da? zemoasă

ihi

ca s-o mănânc

acum tu scoţi limba la mine

să vezi ce-ţi fac

da, pentru că are vopsea pe ea

uuh

ia vezi unde-o pui

ca să pictezi şi cu ea

cu ea pot să te pictez pe tine

broscuţă nudă

broscuţă udă

nudă

broscuţa nu udă

ba nudă


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Mi-e somn

M-am trezit la prânz. Evident, mi-e somn. Cu cât dormi mai mult, cu atât mai obosit eşti. Azi-noapte m-am uitat la o versiune nouă de Fort Boyard. Nu mă satur niciodată privind emisiunea asta. Probabil că au o ceată de gânditori care tot inventează şi reinventează reguli şi probe. E normal, la un moment dat te plictiseşti de aceleaşi şi aceleaşi chichiţe.
Am mai dat pe un blog de nişte albume pe care nu am ezitat şi le-am descărcat. În mare e muzică de film de la Stamatis Spanoudakis, cu care mi-a făcut Vio cunoştinţă de curând şi de la Zbigniew Preisner pe care l-am descoperit singură şi care sună la fel de bine. Şi am mai descoperit un tip, Perry Blake, sună bine, dar pare un pic depresiv. Nu e prea departe de Thom Yorke. Tocmai l-am terminat de ascultat.
Mi-am transplantat în sfârşit trandafirul. Am prins în sfârşit vreme bunicică. Pământul moale. Am cumpărat suplimentar pământ de flori de la Praktiker, fiindcă ce-avem noi aici în faţă, în grădină, e o humă imposibilă pentru înrădăcinat. Vineri am fost bărbată şi-am tuns gardul din faţă. Nu s-au abţinut cei vreo doi trei trecători de sex masculin până nu m-au abordat şi ei puţin aşa.
Ieri am purtat (aproape toată ziua) o conversaţie virtuală prin statusuri cu un zuz aiurit şi el aşa ca mine. M-a distrat, oricum.
Azi mă duc la Kaffee und Kuchen la părinţii lui D care pleacă în conced şi vor să ne înmâneze o cheie, ca să trecem să le udăm florile, deşi au vecini deasupra care se mai duc şi ei din proprie iniţiativă. Mă întreb ce rost mai are...
Peste o săptămână e o zi importantă şi se pare că o să am musafiri. În orice caz trebe să întorc casa cu fundul în sus şi să fac cumpărături mai consistente pentru un grătar, dacă e vreme bună, sper. Şi dacă dă Domnu, mă duc sâmbătă la Dortmund să mă plimb şi să cumpăr, că de-aia e bine când faci economii. Mai ales înaintea unei zile importante. :P
Vreau să-i pictez lu vară-mea un tablou, cadou (suplimentar) de nuntă, şi mă bate gândul să-i pictez şi lui N unul. Cu acelaşi scop.
Nu am votat. Din diverse motive ne-a fost "peste" imposibil să ne deplasăm până la Bonn. Ar fi cam vreo oră-jumate-două de mers până acolo.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

19 mai 2007

Leapşa apetisantă

Răspund şi eu provocării Kolonelului şi postez două poze:

1. sparanghel gratinat cu cartofi şi sos olandez



2. tort de ciocolată şi lichior de ouă



Guten Appetit! :D

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

18 mai 2007

Schiţă de poveste dintr-un vis

Al cui o fi căţelul ăsta? N-are astâmpăr deloc. Trebuie să-l ducem înapoi. Drumul e lung şi avem de urcat. În faţa noastră se-ntinde urcuşul înzăpezit. Câinele se propteşte în drum. Haide tu, urcă, nu pot să te împing, nici să te car! Hai, te rog frumos, fă cum îţi spun. Ajungem într-un submarin care ne va aduce acasă. Căpitanul ne anunţă că mai avem puţin şi ca să acosteze unde trebuie se va mai scufunda o dată, fiindcă apa îl dirijează. Aşa că punem mâinile pe urechi, fiindcă va creşte un pic presiunea. La ieşirea din submarin de întinde o scăricică îngustă, îngustă până la cer. Ai spune că nu se mai termină. Îndrăznesc să urc, deşi parcă nu-i mai simt treptele şi ele înguste, înguste sub picioare. Parcă se clatină cu mine, dar nu, nu cade şi uite că zăresc un pâlc înverzit. M-apuc de el şi mai urc un pic şi am ajuns acolo sus. Călătoria spre lumea noastră mai are un hop. În pâlcul înverzit se află o gaură. De-acolo de sus se vede lumea noastră. De-acolo vin pe lume şi copiii. Nu, nu-i aduce nici-o barză. Ei cad singuri din cer. De fapt sunt nişte tinere tantii îmbrăcate frumos, cu şorţuleţe şi batice verzi, care îi înfofolesc bine şi îi trimit, îi aruncă spre pământ. Fii sigur că îi prinde cineva, doar există îngeri. Mai avem un hop până acasă. Din gaură spre pământ porneşte o altă scăricică, la fel de îngustă...

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

17 mai 2007

Franceza mea se duce naibii

Era o vreme în tinereţea mea (oh, e multă vreme de-atunci, doar am o vârstă venerabilă) când mă lăudam sau eram scoasă-n faţă că sunt bună la franceză. Ei, a fost o pasiune. O profesoară admirată de mine mi-a deschis apetitul. M-am apucat s-o studiez şi extraşcolar. O excursie la Paris mi-a creat ocazia conversaţiei (ca exerciţiu). A fost bine. Acum dac-ar fi să o menţionez într-un CV, franceza ar ajunge cam pe ultimul loc. Am început să uit. Motivul e banal. N-am mai exersat-o în nici-un fel. Cel puţin, partea conversaţională e la pământ. N-am mai citit nimic, deşi n-am scuză. Mai ascult uneori pe arte sau tv5. De vorbit ioc. Cu uşurinţă îşi fac loc mai degrabă cuvinte nemţeşti. Vai, ce plictiseală, pe cine interesează balivernele astea?

Stăteam aseară cu un zuz de vorbă. Mai degrabă eu povesteam şi el mai adăuga mai mult monisilabic câte ceva sau nu spunea nimic. Cred că exagerez, cam ca de fiecare dată. Trăiesc cu senzaţia că îl deranjez. Că nu-l interesează ce spun. Şi poate nu e aşa. E doar paranoia asta legată de mesagerul instant care nu spune tot. Însă dincolo de el pot oarecum să intuiesc o stare de spirit. Să simt depresia, bunăstarea, nervozitatea, entuziasmul. Numai să fii un prefăcut perfect ca să mă păcăleşti de tot. De altfel nici nu e greu să pui un rânjet când nu-ţi arde de nimic. Am senzaţia că uneori trag de el. De fapt trag la propriu. Şi sunt lucruri pe care mi le doresc şi mi le închipui. Şi îşi doreşte şi el. Dar pentru care nu lupt. Fiindcă ştiu că sunt capricii. În schimb îmi oferă ocazia unei schimbări fatale. Prea greu pentru mine de înfăptuit. Nu am acest curaj. Nu ştiu dac-am mai spus-o: nu sunt o luptătoare. Nu în această lume. În orice caz mi se pare că a trecut deja ceva timp şi n-am mai făcut nimic pentru mine. Aşa că răspunsul meu a fost un smile tăcut şi atât. Poate că e iar timpul unei tăceri mai îndelungate. Cum e vorba aia: mai răruţ, că-i mai drăguţ.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

15 mai 2007

Azi o vedem şi nu e

Era o seară de început de iarnă. Se răcorise. Trebuia să plecăm. Stăteam singură în întunericul maşinii înfofolită în propria haină şi aşteptam. Ceilalţi mai plecaseră nu ştiu unde. Rememoram în linişte cele câteva zeci de fracţiuni de timp petrecute ceva mai devreme. Începuse un film şi prinsesem un loc lângă el. Eram mai mulţi. Ne înghesuiserăm cu toţii pe o dormeză veche. Filmul nu avea importanţă. În mine se derula un altul. Fără să pară jalnic, ultima secvenţă lăsase (trist) totul în aer. Şi, bineînţeles o lipsă de curaj. Curaj pentru ce? Ce să mai fi vrut de la ceva ce nu există? Cum să îndrăzneşti să... ce? Atâta doar că fusese odată o mână de fleacuri, din-alea pe care le aduni într-o cutioară veche cu miros rătăcit în ea de apă de cologne şi uiţi un timp de ele. Şi iar îţi aminteşti. Ne îngrămădiserăm unul lângă altul. Aveam o mână pe care nu mai aveam unde să o pun. Am lăsat-o lângă mine. Lângă el. Oare îndrăzneşte? Nu a trecut mult. Am simţit o atingere pe faţa dorsală. O strângere. I-am răspuns. Ne-am strâns atunci fiecare deget în parte şi toate la un loc, palmă în palmă, degetele întrepătrunse. Am iubit atunci cu fiecare centimetru de tegument într-un joc de mâini. Nu aveam cum să ne uităm unul in ochii celuilalt. Nici nu era nevoie. Jocul acesta se face orbeşte. Nu avea cum să vadă lacrimi. Le-am înghiţit cu greu. Era un sufleţel indecis. Dar eu am înţeles. Era împăcare, era un antidot pentru gol. La despărţire nu ne-am spus nimic.
Stăteam în întuneric, mă uitam spre ieşire şi îmi doream să îl mai văd o dată. Fiindcă timpul estompează amintirea până la esenţă, ştiu doar că într-adevăr a coborât (aşa cum probabil îmi ascultase gândurile) şi că a venit către mine. Şi am mai stat vreme de o îmbrăţişare... Aceea care mi-l apropiase cândva.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Germania, patria maşinilor de import

Ce-or avea, muiculiţă, toţi cei ce vor să-şi ia maşină, de imediat le zboară gândul la Autohaus-urile din Germania? Mai ceva ca la pomul lăudat! Azi mă sună o prietenă că vrea fiul ei să vină să-şi cumpere una şi că dacă aş putea eu să-l ajut, să traduc pentru el, că el nu ştie o boabă nemţeşte. Păi l-aş ajuta, cum nu? Dar mă pricep eu la maşini cum se pricepe o babă la echilibristică. Ok, să zicem că partea tehnică nu mi-ar fi rezervată mie. Dar cel mai mult mă tem de toată alergătura (care nici măcar nu ştiu exact cum vine, deşi chipurile am învăţat ceva pe la cursul ăla de integrare) care presupune achiziţia mergătoarei. Şi cel mai mult mă scot din sărite atât posibilele farse pe care le pun la dispoziţie diverşii patroni de case de maşini cât şi indolenţa unor birocraţi care tratează nişte acte cu fundul. Nu cred că mai trebuie să amintesc de felul în care mă numesc, nici de profesia pe care am studiat-o, da?
Apropos de asta, dacă n-ai citit încă, bagă o privire aici şi aici.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

14 mai 2007

Indescriptibil

Cumva îmi spunea mie intuiţia că astăzi (şi cel puţin încă vreo două zile de-acum încolo) se va ascunde în spatele obloanelor închise. Două motive diametral opuse: fie îi e extrem de bine, ceea ce ridică mari semne de întrebare, fie n-are chef de vorbă. Un al treilea, de nemenţionat şi cât se poate de banal, are subit mult de lucru şi e în urmă. Şi nu are dopuşor (ca D) cu care şi-ar putea rezolva problemele. Uite că mă intrigă absenţa lui. Îmi provoacă (şi nu e prima oară) tot felul de gânduri aiurea. E singurul prieten pe care îl mai am. Cel puţin aşa îmi place să-l numesc, deşi uneori mă scoate din sărite. Îmi vine să-i muşc cozorocul lui de ciupearc, să-i cutremur melcul de pe tastatură, să-i sar pistruii de pe nas. Ţin la el şi gata. Şi vreau să fiu sigură că prezenţa mea, de-aici de unde sunt (atâta distanţă plus înc-o noapte între noi), îi face un strop (măcar cât o roată de bicicletă) de bine. Trebuia să scriu azi aici. Altfel... nu ştiu...



De ascultat: Helloween - Windmill

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

13 mai 2007

Nou



Later edit: trebuie să-i fac o poză mai bună, în asta s-a reflectat lumina. Chestie de lene la mijloc, dar şi de nerăbdare, că m-am pripit.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

12 mai 2007

Pentru Nicole :)

...şi nu numai





Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Eurovision

Mă bătea încă de ieri gândul să scriu, ca în fiecare an, despre cât de mult mă entuziasmează pe mine acest eveniment. Şi m-a apucat aşa o lenee şi mi-am zis lasă, mâine. Şi astăzi m-apucă aceeaşi lene. Am făcut rost de cântece şi le-am ascultat în prealabil. De obicei TV-ul nostru fie stă degeaba, fie urlă, dar tot degeaba. Rareori ni se mai face milă de el şi mai prindem câte-un film, un documentar sau... un eurovision. Şi nu neapărat pentru calitatea muzicii care de cele mai multe ori lasă de dorit, ci pentru surpriza (sau toanele) care caracterizează mâna nevăzută şi manipulatoare a celor ce votează după cum îi taie capul sau interesele politice. M-am uitat joi şi la semifinale. În mare s-au calificat cam cei pe care îi estimasem eu. Voiam să-mi dau cu părerea cine ar merita şi cine nu. Dar ajungând la luatul la bani mărunţi nu găsesc absolut nimic de această dată care să merite o atenţie deosebită. Cântecul Germaniei nu e pe toate gusturile. Franţa e simpăticuţă. Concursul abundă de state foste iugoslave (care-şi vor împărţi voturile între ele). Bielorusia are un interpret drăguţel. Albania avea un cântec bunicel, dar poate prea plângăcios, aşa că a ieşit din cursă. Letonia cântă în italiană. Românii nu ştiu cu ce-ar putea ieşi în evidenţă. Turcia s-a calificat, ca de obicei, cu o porcărie (probabil are lumea prea mulţi Ausländeri cu origini în această naţie care votează la greu). Nu mai verific topurile de pe net ca să văd cine-s favoriţii. Din două una. Ori influenţează voturile, ori dimpotrivă. Sau cum zicea o cunoştinţă de-a mea: ori fată, ori băiat.
Uite câteva sample-uri.


Dmitry Koldun - Work Your Magic (Belarus 2007)



Les Fatals Picards - L’amour à La Française (France 2007)



Aida & Frederik Ndoci - Balada e Gurit (Albania 2007)



Marija Serifovic - Molitva (Serbia 2007)



Roger Cicero - Frauen Regieren Die Welt (Germania 2007)



Hayko - Anytime You Need (Armenia 2007) (favoritul meu, chestie de gust, da?)



Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

10 mai 2007

Amintiri fără fotografie

Îmi miroase a batere de câmpi. Mă întorc un pic în timp şi scormonesc trecutul după câteva fragmente de film tăiat care se află toate în memorie şi nicăieri altundeva. De-acolo a lipsit întâmplător (sau poate nu) fotograful. Care în cele mai multe cazuri era tata. Cineva îmi spunea cândva că nu are nici-o fotografie de la nuştiuce eveniment important. În schimb a păstrat (pragmatic) câteva amintiri în propria fiinţă şi e mulţumit, fiindcă astea ar fi fost cele mai frumoase instantanee.
Aşa mă consolez şi eu când îmi amintesc de câteva serbări de la şcoală (unele dintre cele mai importante) cu carnavaluri, scenete, tombole, dansuri, când ne bătea diriga la cap să nu care cumva să intrăm în şcoală (deh, pe vremea aia făceam banchetul în clasă) fără platoul de prăjituri care au rămas nemâncate şi au umplut sarsanalele femeilor de serviciu, când îmi doream să dansez cu Bogdan, fostul meu (deja) coleg de bancă, iar Bogdan pusese ochii pe Ileana şi dansa "Dirty Dancing" cu ea (că era la modă), în schimb mă invitau George, Florin şi Ilie (de care nu-mi plăcea), când ne duceam în vizită la alte banchete (în alte clase) şi ne miram de cât de puţine prăjituri aveau şi când am dansat cu un tip care-mi plăcea mie, dar care era cam cocoşat şi cu care nu ştiu dacă m-am mai întâlnit. Trebuia să-i dau mai multă atenţie. Era chiar drăguţ şi timid. Mi se pare că totuşi l-am revăzut cândva după mult timp şi nu ştiam de unde să-l iau. Mă consolez cu cartea de la Alexandra (care pe vremea aia fusese campioană naţională la gimnastică ritmică), şi acum necitită, de altfel (un titlu complet necunoscut), cu imaginea rochiei diafane roz cu o cureluşă de piele lată tot roz cu şireturi în loc de cataramă, ambele împrumutate de o amică binevoitoare, cu speech-urile încurcate ale colegilor mei cărora li se interzisese - cu această ocazie - să tacă.
Nu am nici-o fotografie de la concursurile cu corul şcolii în care ajunsesem solistă de voie de nevoie, dar poate mai bine că nu. Oricum mă obsedează şi acum momentul concertistic în care am ratat o măsură din partea pianului şi m-am încurcat (teamă - de încurcătură sau de lapsus - pe care o transpun deseori interpreţilor în reprezentaţiile la care asist) exact în mijlocul unui concurs important, de m-au înjurat toţi copiii dup-aia.
Nu mai vorbesc de banchetul din clasa a patra, al cărui film s-a pierdut în bagajul unui prieten de-al lui tata care a plecat din ţară şi pe care l-am mai văzut la faţă abia după ani buni de zile. De-acolo nu-mi amintesc decât că era "Lambada" la modă şi că am câştigat concursul "carnaval" pe post de zână, cu o rochie (tot împrumutată) albă şi improvizată (lungită cu un petec, cu supraadaos de flori de la mărţişoare) şi cu o coroniţă de carton design marca "mama", chiar de efect, dacă mă gândesc, fiindcă era frumos decupată cu un cutter şi peste ea fusese pulverizată o vopsea aurie, lucitoare.
Nu mai pomenesc nici de Serbarea Abecedarului. De-acolo nu mai ştiu nimic.
Şi dacă tot ceea ce am acum (şi nu e puţin) ar ajunge în flăcări, nu ştiu ce-aş pierde. Că una sunt amintirile (care au obligatoriu coloratură afectivă) şi alta sunt nişte simple imagini aterizate undeva pe o bucată de hârtie. No, mă opresc. Şi-aşa, prea greu mi se dezleagă limba astăzi.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Yuhuu!

Trandafirul ratat astă-toamnă stă (deocamdată) pe pervazul de la baie. :D
D mi-a făcut surpriza foarte plăcută şi mi-a cumpărat unul astăzi. Acum aştept vremea bună ca să-l transplantez în grădină. :D

Mulţumesc mult unui zuz care mi-a îmbogăţit colecţia cu un album de "best-uri" de-al lui Angelo Branduardi. Cine are ocazia, să-l asculte neapărat, e genial! Uite neşte sample-uri:

Angelo Branduardi - La Candela E la Falena



Angelo Branduardi - Si Può Fare



Angelo Branduardi - L'Uso Dell Amore



Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

09 mai 2007

Hi hi

Multumesc EVO TV că mi-a făcut surpriza de a nominaliza acest umil blog la "BLOGS- CELE MAI TARI BLOGURI ALE ZILEI", deşi nu mă pot lăuda cu mare lucru.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

08 mai 2007

În loc de vorbe

Se pierduse pe drum, aşa că l-am mutat.



Doina Badea - Cânta un matelot

Şi mai sunt două cântece de care în sfârşit am făcut rost.



Pompilia Stoian - Prieten drag



Proconsul - Acolo unde ştii

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

04 mai 2007

Aventuri bubulinare



Nu că n-aş avea ce face. Dar blogul bubulinelor e pe ducă, mai ales de când mi-am luat catrafusele şi-am plecat de pe weblog. De fapt catrafusele au rămas acolo. Am adus aici doar câteva mărunţişuri. Şi uite-aşa mi s-a năzărit mie astăzi că am prea puţine bloguri şi e musai să-mi mai fac unul. Aşa că aventurile mele culinare fie că sunt reţete proprii, fie adoptate îşi găsesc loc aici. Între timp m-am şi apucat să recuperez de pe weblog ce-mi aparţine. Sper să nu mă plictisesc până la momentul în care ar trebui s-adaug ceva nou. :P


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Mărunţişuri

Săptămâna trecută ne-au sosit bicicletele, aşa că duminică am făcut un tur prin împrejurimi, pe malul apei, aşa. Chiar mişto, deşi sunt total neantrenată când e s-o iau un pic mai la deal. Aşa că prefer drum fără suişuri. Acum avem cu ce ne plimba când plecăm în crailâc. Ne mai trebuie un suport de biciclete pentru maşină. Dar între timp ne trebuie are condiţionat. Care s-a stricat. E vorba de un tub în formă de Y în care se află un gaz de răcire (freon, cred) care ne costă o groază de bani (atât achiziţia cât şi instalarea). Şi cum plănuim să venim iar în Ro prin iunie, cred că amânăm...
Marţi a fost ziua unei mătuşi de-a lui D. Era cam ultima zi de naştere în această perioadă în afară de a mea pe care mă gândesc s-o sărbătoresc plecând de acasă. În mod normal eram invitaţi. Însă nu ne-am mai dus. Am să spun şi de ce. Puştiul unor amici de-ai lor (sau vecini, nu contează) a făcut vărsat de vânt. Şi ce s-au gândit ei? Hai să-l ducem şi noi pe-al nostru pe la el în vizită, să ia şi el virusul şi să facă boala acum cât e mic şi să scape. Şi l-au dus şi s-a îmbolnăvit. Între timp au uitat că peste câteva zile au musafiri. Şi au dat telefon la toată lumea că ce ne facem, cine n-a făcut boala n-ar trebui să vină, cine n-are frică - treaba lui etc. Zarvă în familie. Ce ne facem? Noi nu cred că mergem. E periculos la adulţi. Bla bla bla. Unii cred că au şi făcut boala între timp, dar nu se ştie când te mai infectezi o dată. Scepticism de zmuls perii din cap. Desigur, soluţia cea mai simplă (la care nu s-a gândit nimeni de la bun început): amânăm "paranghelia". De fapt nu-i decât o simplă adunare de oameni care stau la masă, înfulecă prăjituri la cafea şi sporovăie cât îi ţine. Aşa că mâine, că tot am apucat să promit, stau toată ziua în bucătărie şi pregătesc un tort, care nu va mai fi complet de ciocolată (ca cel de data trecută), fiindcă mi-e lene (e plictisitor) să fac aceeaşi prăjitură într-un răstimp atât de scurt. Sper să fie mai arătoasă de data asta.
Apropos de scepticism. Acum vreo doi ani trebuia să ne strângem a doua zi de Crăciun tot la mătuşa respectivă. Între timp s-a stricat vremea şi a început să ningă. Socrii mei fug de zăpadă ca de dracu. În sensul că dacă ninge (şi chiar dacă ai cauciucuri de iarnă!!!) ei nu pleacă de-acasă. În ziua respectivă primim telefon de la ei şi ne anunţă că urmăresc starea vremii şi dacă ninge prea mult ei nu mai vin. După ce-am ajuns la destinaţie chiar au sunat şi şi-au confirmat decizia. Un unchi mai şugubăţ (enervat şi el probabil de faptul că 3 centimetri de zăpadă pot ţine pe cineva acasă) nu s-a lăsat până nu l-a întrebat: auzi? ai ieşit cumva şi ai măsurat zăpada cu centimetrul?


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche