17 mai 2007

Franceza mea se duce naibii

Era o vreme în tinereţea mea (oh, e multă vreme de-atunci, doar am o vârstă venerabilă) când mă lăudam sau eram scoasă-n faţă că sunt bună la franceză. Ei, a fost o pasiune. O profesoară admirată de mine mi-a deschis apetitul. M-am apucat s-o studiez şi extraşcolar. O excursie la Paris mi-a creat ocazia conversaţiei (ca exerciţiu). A fost bine. Acum dac-ar fi să o menţionez într-un CV, franceza ar ajunge cam pe ultimul loc. Am început să uit. Motivul e banal. N-am mai exersat-o în nici-un fel. Cel puţin, partea conversaţională e la pământ. N-am mai citit nimic, deşi n-am scuză. Mai ascult uneori pe arte sau tv5. De vorbit ioc. Cu uşurinţă îşi fac loc mai degrabă cuvinte nemţeşti. Vai, ce plictiseală, pe cine interesează balivernele astea?

Stăteam aseară cu un zuz de vorbă. Mai degrabă eu povesteam şi el mai adăuga mai mult monisilabic câte ceva sau nu spunea nimic. Cred că exagerez, cam ca de fiecare dată. Trăiesc cu senzaţia că îl deranjez. Că nu-l interesează ce spun. Şi poate nu e aşa. E doar paranoia asta legată de mesagerul instant care nu spune tot. Însă dincolo de el pot oarecum să intuiesc o stare de spirit. Să simt depresia, bunăstarea, nervozitatea, entuziasmul. Numai să fii un prefăcut perfect ca să mă păcăleşti de tot. De altfel nici nu e greu să pui un rânjet când nu-ţi arde de nimic. Am senzaţia că uneori trag de el. De fapt trag la propriu. Şi sunt lucruri pe care mi le doresc şi mi le închipui. Şi îşi doreşte şi el. Dar pentru care nu lupt. Fiindcă ştiu că sunt capricii. În schimb îmi oferă ocazia unei schimbări fatale. Prea greu pentru mine de înfăptuit. Nu am acest curaj. Nu ştiu dac-am mai spus-o: nu sunt o luptătoare. Nu în această lume. În orice caz mi se pare că a trecut deja ceva timp şi n-am mai făcut nimic pentru mine. Aşa că răspunsul meu a fost un smile tăcut şi atât. Poate că e iar timpul unei tăceri mai îndelungate. Cum e vorba aia: mai răruţ, că-i mai drăguţ.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche