07 septembrie 2007

Ziua în care nu mi-ai promis nimic

Mi-ar fi plăcut să-ţi scriu. M-aş fi aşternut infinită pe o mie de hârtii. Alături de mine aş mai fi desenat un trifoi albastru cu patru foi. Copia celui ce-l găsisem într-o carte. Norocul altuia dăruit fără conştienţă. Mi-a fost suficient să-mi imaginez că nu tu eşti acela căruia să mă trimit. Dar m-ai surprins. "Hai să facem un lucru de adolescenţi: să ne scriem. O să-mi scrii tu mai întâi, da?" Nu erai tu acela. Scrisul despre tine nu îţi era prieten. Doar îţi aminteşti cât de lacunar ai fost pe vederea aceea, tu cel ce plecaseşi de multă vreme. Ţi-erau suficiente "sunt bine", numele şi atât. Aveam îndoieli. Dar mă fascinai. Aşa că ţi-am scris. Ştiam că n-o să-mi răspunzi. După trei ani de tăcere m-ai rugat să nu-ţi reproşez nimic. Visam cu ochii deschişi în căsuţa veche de paiantă ascunsă într-un pliu de pământ. Te dusesem cu entuziasm în vârf de deal, mai sus de casă, acolo unde mă opream de fiecare dată să caut dincolo de orizont, să număr casele din vale şi turlele de pe dealul de dincolo de zăvoi, să urmăresc drumul până la munţi, să măsor timpul după poziţia soarelui pe cer, să ascult lăcustele certându-se de sete prin iarbă.
Ţi-am scris şi nu mai ştiu. Îmi studiam portretul recent redescoperit şi pus ca un afiş pe perete şi scriam probabil despre mine. Iar scrisorile mele te-aşteptau nedeschise de nici-o mamă curioasă pe televizorul din odaie. Autrecutzeceani din ziua în care m-ai rugat să îţi scriu, dar în care nu mi-ai promis nici-un răspuns.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche