Le-am găsit într-un sertar. Se deschidea greu sertarul ăsta îmbătrânit. Mobila mamei cea veche a emigrat aici în căsuţa de paiantă şi mai veche. Din ea au mai rămas de fapt cel mai probabil pereţii şi pridvorul de lemn deshidratat de timp şi ploi de pe care s-a scorojit ultimul strat de vopsea de culoare verde. M-am aşezat într-un colţ cu ele aici pe prispa acoperită de gresie nouă. Soare generos aici, pâlcuri de nori egoişti, cotcodăceli harnice în coteţe, unde e bradul ăla de pe culmea dealului dinspre răsărit, cel ce aducea a scufiţa roşie din profil umblând cu coşul prin pădure, unde e salcâmul meu cel înalt cu coroană rotundă în vârf în care visam să-mi fac sufragerie şi culcuş, mi-e frig, dar rămân ghemuită în fotoliul vechi şi el plecat de-acasă, cu nasul în soare şi, întorcând încet privirea, redescopăr treptat lucruri şi locuri de care mă leg şi pentru care mă întorc din când în când ca să le caut. Merii din poiana de peste drum se usucă trişti. Unde sunt copiii aceia care se cocoţau prin ei în jocurile lor, unde e tânăra aceea care-şi aducea pledul, perna şi cartea la umbla lor pe iarbă şi visa la ale ei cu speranţe şi deznădejdi? Iat-o că s-a întors din nou acolo cu noi speranţe şi noi deznădejdi. Le poartă cu ea şi le lasă un pic în popasul ei, apoi le ia la loc în spate şi pleacă mai departe cu ele, fiindcă sunt ale ei dulci şi dureroase şi calde frustrări cu care, aşa crede ea, dar nu va reuşi niciodată să înveţe să trăiască în linişte. Are mereu nevoie de ele, fiindcă viaţa e fadă fără amăgirile astea mici, aşteptarea, speranţa, mângâierea, mai degrabă decât nimicul.
Am căutat în sertarul înţepenit şi am dat de nişte bucăţi albe de carton, îngălbenite de timp, fostele viitoare felicitări de crăciun şi de 8martie. Bucăţi pătrate cărora le-am găsit instant o destinaţie.
(va urma)
