27 aprilie 2009

Lună crescătoare în gemeni

Zboară ideile în jurul meu, abilităţi comunicative, bla bla. Zi (nu prea avantajoasă) de înghesuit rufele în maşina de spălat cu lăcomie şi cu zorul impus de ultima ocazie înainte de următoarea călătorie. Da, iar mă plimb. Săptămâna viitoare, vreo 4 zile prin nord (Kiel, Lübeck, Marea Baltică şi posibil o excursie fulger - de-o zi - cu bacul până în Danemarca). C-aşa le facem noi pe toate pe fugă. Îmi doresc şi eu, măcar o dată în viaţă, un concediu numai de stat la plajă, ceva gen Tenerife, că tot am o prietenă pe-acolo care mă aşteaptă de câţiva ani cu porţile deschise şi eu nimic. Fiindcă de fiecare dată când se face timpul să plec, unde să plec mai întâi dacă nu acasă în Ro?
Înghesui rufele, aşadar, şi mă trezesc că le scot aproape uscate, cu resturi de pulbere de detergent pe ele şi mi-e o ciudă de mor pe lăcomia mea, credeam că împuşc doi iepuri, nu mai pun la socoteală petele de culoare migrate cel mai probabil dintr-un T-Shirt nou pe o pereche de pantaloni tot nouă, c-aşa sunt eu, castravete. Trebuie să mă urnesc şi până la poştă pentru o scrisoare importantă şi aş mai vrea să fac un lucru, dar nu îndrăznesc. Tot amân ca să aflu că nu mai e nevoie. Corpul meu nu respectă niciun calendar, nu ştiu pe baza cărui naiba de ceas biologic funcţionează, alte semne sau simptome nu există. Aşa că aştept să cânte cucul arminesc. În plus, să am grijă la ce şi cât mănânc, dacă nu vreau să mă războiesc cu ficatul şi cu kilogramele în plus.
Zilele trecute mi-am amintit de sigurul străbunic (tatăl mamei mamei mele) pe care l-am prins în viaţă până pe la vreo 10-11 ani, suficient de mult cât să-l fi cunoscut cât de cât, prea puţin, totuşi, ca să fi avut şansa să aflu mai multe de la, despre el şi despre, eventual, alţi strămoşi. Lăsând la o parte bonomia lui condimentată cu un pic de irascibilitate (transmisă genetic şi la urmaşi, dar şi tipică la cetăţenii din zonă, oltenii cei breji de la Dunăre) când era vorba de chestii serioase, gen liniştea în faţa tv-ului la privitul telejurnalului şi mai ales la prognozele meteo sau cine ştie ce probleme prin familie sau vecinătate, străbunicul meu era artist. Posibil printre ultimii transmiţători de balade şi de cântece populare autentice în zonă. L-am auzit de prea puţine ori cântând, din păcate, mi-l amintesc doar mânuind cu precizie, cu hotărâre şi cu o anumită forţă chitara (pe post de cobză, probabil) şi îmi amintesc un prânz în bucătăria de la Bucureşti, în jurul mesei, cu radioul pornit (la vremea aia) pe programul naţional difuzând o baladă interpretată de o voce familiară, recunoscută imediat de tata şi confirmată de cranic. A fost unica ocazie, absolut întâmplătoare, să-l aud vreodată pe Nicolae Niţu, străbunicul meu, la radio, a cărui înregistrare fusese preluată cu siguranţă de la postul local din Craiova. Oare prin ce arhive s-a pus praful pe această înregistrare preţioasă peste care aş vrea să dau (dacă am norocul) cândva? Cert este că vocaţia de artist (sau cel puţin talentul) s-a transmis şi la strănepoţi. Un fiu a devenit lăutar. Un alt nepot face cam acelaşi lucru. Eu, atât cât am putut, am prestat prin coruri, şi aş mai face-o.
Un singur flash mai am, cam cu câteva luni înainte să dispară: undeva afară, în curte, într-o noapte înstelată şi liniştită de după hărmălaia unui botez în familie i-am cântat cu un fel de mândrie ceea ce ştiam eu mai bine la momentul respectiv (erau nişte cântări religioase ortodoxe care se aud cu diverse prilejuri importante şi pe care le învăţasem cu entuziasm de la o altă entuziastă pe vremea aceea în bisericuţa de pe strada unde am locuit şi în care am preferat mai târziu să mă cunun).
Acum cânt cu plăcere multe altele, mi-am format deja un mic repertoriu ciudăţel la care ţin. Probabil că o să mă apuc din nou să mă înregistrez. Să văd...

Edit: Ionela Prodan a învăţat acest cântec direct de la Nicolae Niţu.