Printre progresele lui LS (by the way, a împlinit 7 luni), unul la care e deja artist e rostogolitul de pe spate pe burtică şi viceversa. Pe lângă astea, dumnealui ridică uşor funduleţul din postura pe burtică şi ajunge în postura patrupedă, moment în care nu mai ştie ce să facă. Dacă îl tentează un obiect în imediata apropiere, totuşi inaccesibil, sare ca o broscuţă înspre el. În fine, se fâţâie şi se tăvăleşte cu o energie nemăsurată. De la o vreme (cam de când a fost răcit şi speriat să rămână singur în pătuţ) doarme iarăşi lângă mine. Cât a fost mai mic l-am pus chiar la margine ca să pot dormi şi eu cât de cât convenabil. În ultimele cazuri l-am protejat cu o pernă din-aia cilindrică de alăptat (am două, chiar, şi nu le mai găsesc locul, fiindcă nu prea le mai folosesc) şi tot n-a mai fost suficient. Copilul meu a căzut până acum de 3 ori din pat. Cu mine pe lângă, chinuindu-mă să mai fur un pic de somn în timp ce el se frichinea fără astâmpăr. Înălţimea rezonabilă a patului nu a permis decât o uşoară sperietură. Ieri a căzut iar cu pernă cu tot. A fost momentul în care m-am hotărât. Trebuie să doarmă în pătuţul lui. Dar cum, când el trebuie să mă simtă aproape, să-mi atingă mâinile, faţa, iar eu să rămân confortabil lângă el până adoarme?
O cunoştinţă mi-a povestit cum a tras pătuţul complet lângă patul ei, a scos rama dinspre ea, iar peste noapte copilul tot în patul părinţilor a aterizat.
Aproape orice pătuţ care se respectă are, cel puţin pe o parte, 3 beţe pe mijloc care se scot din ramă. Pe-acolo copilul mai mare se urcă sau coboară în/din pătuţ. Am speculat ideea dată de prietena mea şi am tras pătuţul lui lângă al meu, fără spaţiu între noi. Am lăsat rama la locul ei şi m-am întins lângă el. Ce păcat, printre beţe e prea îngust, nu trece decât vag câte-o mână. Şi uite-aşa (în timp ce maimuţelul ce se fâţâia în locul lui relativ nou şi neobişnuit) am scos eu 2 beţe, dar nu alea din mijloc, ci (fiindcă pătuţul nostru o permite, aşa am constatat noi cândva când l-am ridicat şi aproape rămăsesem cu ramele în mână şi beţele în aer) pe cele din dreptul capului lui. Mi-am strecurat superconfortabil un braţ înăuntru şi apoi şi pe celălalt, ba chiar îmi are loc şi capul. Într-un final a adormit. Copilul meu şi-a petrecut dormind acolo toată noaptea şi (paradoxal) şi azi până mai târziu decât de obicei, cu excepţiile de rigoare când i se face punctual foame. Speculez, deci, în continuare.
Ieri i-am montat ţarcul primit de la familia fericită de vizavi (care între timp s-a mutat, fiindcă proprietarul de drept nu le-a mai îngrijit de mult casa). Se joacă frumos şi cuminţel înăuntru.
Azi a sosit cu poşta şi foarte prompt şi Türhopser. Nu ştiu cum îi zice în româneşte, eu îi zic aşa - leagănul de ţopăit este un chiloţel atârnat de rama uşii. Cordelina este o fâşie de cauciuc elastică. În acest ham copilul ţopăie până nu mai poate, al nostru ţopăia până deunăzi la taică-su în braţe. La a doua noastă probă (desigur, încă nu ştie cu ce se mănâncă), pruncul meu a adormit atârnând în el.
Primul meu semn evident că îmbătrânesc: îmi trosnesc fălcile în timp ce mestec sau se "agaţă" în timp ce închid gura. Cam gata...
